Origami

nu te speria trece

mi-e bine aici

între fotografiile albe

din faianţă

şi nu mă plictisesc

apuc câte-o secundă îi îndoi atent colţurile

până o fac mică atât de mică încât

încape în cea de dinainte în

viaţa dinaintea plânsului

clipă de clipă în clipă

minut în minut

ca un cadou gol

amorsat

şi între timp

savurez vise fără cuvinte poate

ne vom mai întâlni cândva

poate mă vei îmbrăţişa iar eu

o să-mi întind pe spatele tău gol

linia vieţii

ceasul sughite neîntrerupt

(Reghin, 12 decembrie 2009)

De ce nu l-am votat (totuşi) pe Băsescu?!

Printre atâtea dezamăgiri câte s-au strâns în ultimele zile într-o lume ce devine tot mai mult una a compromisului înjositor şi a imoralităţii cinice, întâmplarea a făcut să citesc şi un articol al domnului Pleşu intitulat „De ce am votat totuşi cu Băsescu”. Aici, distinsul gânditor, angelolog şi moralist, îşi explică  post-factum opţiunea electorală aducând ca argument irefutabil supremaţia pe care preşedintele în funcţie a dovedit-o în faţa oponentului său în ultima dezbatere televizată. Domnul Pleşu sugerează faptul că atunci Traian Băsescu l-ar fi „cocoşit” pe Mircea Geoană – din punct de vedere intelectual, fireşte – întrucât: „Ştia ce spune, vorbea în numele unei informaţii mai bine asimilate, era mai puţin contrafăcut şi mai eficient din punct de vedere retoric.”

Motivaţia alegerii sale – personală însă cu consecinţe în viaţa polisului –  este strategic încadrată de două paragrafe subsidiare, având un ciudat aer de complezenţă. Mai întâi, autorul ţine morţiş (oare de ce?) să ne atragă atenţia că articolul cu pricina a fost scris înaintea aflării rezultatelor finale, aşadar este liber, din punct de vedere moral, de orice constrângeri subconştiente ce ţin de frică, pupincurism ori alte reacţii instictuale derivate din relaţia cu Puterea. Apoi, în final, parcă pentru a-şi asigura retragerea în caz de eroare electorală, domnul Pleşu ne explică inserţia conjucţiei „totuşi” în titlu prin faptul că a ales să-l voteze pe preşedinte, deşi avea destule motive să nu o facă…

Nu e locul aici să facem o hermeneutică a textului respectiv şi nu ne permitem nici o analiză a resorturilor psihologice ale respectabilului teoretician. Dar nu putem să nu ne exprimăm costernarea în faţa acestei decizii, explicată mai apoi printr-un text argumentativ de tot dubios ca alură şi scop. Căci pentru noi, a-l mai vota pe Traian Băsescu acum, după ce am avut prilejul atâţia ani să-i urmărim evoluţia pe scena politichiei româneşti înseamnă a dezerta de sub cerul oricărui idealism etic.

Am putea aduce multe argumente în sprijinul acestei afirmaţii. Am putea evoca, de pildă, aşa cum fac unii, trecutul umbros al măreţului preşedinte, încărcat de fapte mai mult sau mai puţin suspecte. Am putea să ne plângem de prea puţinele promisiuni onorate de domnul Traian Băsescu de-a lungul anilor petrecuţi în diferite funcţii. Dar argumentelor noastre li s-ar putea aduce contrargumentele ştiute: nimeni nu e curat în politica dâmboviţeană, iar faţă de alţii Băsescu a mai făcut câte ceva, a demarat nişte reforme.

Aşa că simt nevoia să-mi motivez opţiunea prin temeiuri mai adânci, ce ţin de structura mea intimă. Eu nu l-am votat pe Băsescu, deoarece nu mă mai pot minţi singur. Pentru mine, conducătorul suprem (aşa cum pozează cel puţin sus-numitul) trebuie să fie un om de o ţinută morală şi sufletească nu desăvârşită, dar măcar bine ancorată între zenitul şi nadirul unor idealuri etice afirmate cu claritate. Fără îndoială, Traian Băsescu are numeroase calităţi, dintre care unele sunt amintite şi în articolul domnului Pleşu: inteligenţă, viclenie, stăpânire de sine, vivacitate, elocvenţă, curaj, reacţii rapide, abilitatea de a folosi toate pârghiile adiacente politicii (de la justiţie până la manipulare) pentru a se impune în faţa adversarilor… Iar acestea îi legitimează, fără doar şi poate, locul pe care îl ocupă în ierarhia politică. Numai că un singur defect de caracter uriaş îi atacă resursele interne, cangrenându-le şi îl îndepărtează de inima mea: versatilitatea faţă de sine însuşi. Lui Traian Băsescu îi lipsesc din arsenalul victoriei morale (singura supremă şi definitivă) postulatul umilinţei şi corolarul iertării. Domnia sa face greşeala de a crede că e suficient a avea ţeluri înalte pentru poporul tău (şi cei apropiaţi ţie) ca să fii şi nobil; că ajunge să ai duşmani răi pentru a fi bun. Şi întemeindu-şi acţiunile pe aceste false păreri de sine, îşi urmăreşte cu osârdie scopurile, uitând că o înaltă angajare în exterior a individului trebuie să-şi tragă seva dintr-o adâncă asumare a limitelor proprii.

Procedând astfel, Traian Băsescu devine contradictoriu cu sine însuşi şi, în consecinţă, din punctul meu de vedere, imposibil de însoţit pe drumul către o Românie mai bună. Nu l-am votat aşadar pentru că nu mai am încredere într-un ins care, în timp ce tună şi fulgeră împotriva grupurilor de interese, îşi alege ca aliaţi tovarăşi la fel de unsuroşi. Nu am încredere într-un preşedinte care îl momeşte iarăşi la împărţirea puterii pe acela pe care vreme de patru ani l-a considerat duşmanul său principal şi a încercat să-l înlăture pe toate căile posibile. Nu am încredere într-un Traian Băsescu vorbind de reconciliere în timp ce îşi pune lătrăii să şantajeze opoziţia cu filme compromiţătoare. În general, nu pot avea încredere într-un preşedinte care pune interesele personale şi de grup mai presus de idealul onestităţii faţă de cel mai mărunt cetăţean şi care, pentru a le realiza, alege să stăpânească asupra sufletelor noastre, arătându-ne pâinea promisiunilor într-o mână şi biciul ameninţării în cealaltă.

Fiindcă, dacă nu avem autostrăzi, şi salariile ni le ridicăm ciuntite într-o economie pusă pe butuci de sublimele reforme Boc, şi dacă ne împiedicăm paşii pe coridoarele strâmbe ale justiţiei, şi spitalele zac în ruină, şi învăţământul ne îndobitoceşte copiii – totuşi ne rămâne oricând dreptul suprem la libertate interioară. Iar prin atitudinea sa duplicitară, bătăios arogantă, preşedintele ne refuză tocmai acest lucru, propunându-se ca singura soluţie de ieşire la liman. Aşa simt eu, cel puţin. Cu riscul de a părea naiv, trebuie să mărturisesc că pentru mine votul reprezintă nu numai o chestiune de exprimare a unei opţiuni cu consecinţe politice, sociale şi economice, dar şi modalitatea, prozaică, prin care eu îi încredinţez celui ales o parte din visele mele. Şi, din punctul meu de vedere, Traian Băsescu nu are suficientă forţă lăuntrică pentru a mi le realiza.

Ajuns cu articolul meu în acest punct, mă opresc străfulgerat de un gând: poate că eu mi-am pierdut încrederea în preşedinte, dar domnul Pleşu va fi având alte idealuri pe care le consideră potrivite cu firea şi capacităţile lui Băsescu. Şi atunci, l-aş putea salva măcar pe el în faţa conştiinţei mele! Care sunt totuşi aceste idealuri?

Musca

Musca

“And we shall live for ever and ever!”

O urmăresc de câteva minute. Planează candidă, trasând largi volute prin aerul înceţoşat de arome. Din când în când coboară pe masă şi începe să cutreiere cu nonşalanţă pe lângă punga de pâine, borcanul cu gem, hârtia mototolită de la unt. Se caţără pe linguriţa linsă şi caută cu trompa nevăzute molecule de zahăr. Acum forează insistentă luciul curbat de parcă ar vrea să-şi extragă de acolo imaginea deformată.

Gândul că musca ar putea găsi prilej de melancolice reflecţii în propria-i oglindire mă amuză. Chiar: oare cum se adună lumea în fagurii ochilor ei?  Şi ce va fi înţelegând micuţa înaripată din panorama de atomi coloraţi  pe care o survolează?

Nimic, desigur. Nu e suficient de înzestrată să lege într-o sintagmă coerentă vocalele acestui univers. Şi cu toate astea rămâne un mecanism perfect, reacţionând eficient la îndemnurile naturii.

Se apropie precaută de mine şi mă priveşte. Ori poate doar eu îmi imaginez asta. Aş putea să-mi ridic încet de tot palma şi să o las să cadă fulgerător peste ea strivind-o. Aş putea să o prind în pumn printr-o agilă răsucire din încheietura mâinii – în copilărie eram expert. Dar mă opreşte gândul că aş curma astfel milioane de ani de evoluţie în care această creatură a învăţat să-şi caute hrana, să se ferească de primejdii şi să-şi transmită abilităţile progeniturilor.

Într-un moment de pace dulceagă, musca îşi face siesta. Îşi freacă îndelung picioruşele din faţă unele de altele, pentru a le trece pe urmă pe după cap cu vădită plăcere. Se opreşte puţin, apoi îşi reia gesturile somnolente. Parcă ar vrea să-mi transmită ceva, un mesaj gestual. Îmi mulţumeşte probabil pentru că nu am ucis-o mai înainte şi încearcă să obţină bunăvoinţa mea în continuare. Pot muştele să ne citească gândurile?

Se mai alintă câteva secunde ca o fetiţă răzgâiată şi deodată îşi reia zborul. Trece lent pe deasupra dulapului, pe sub bec, printre picioarele scaunelor, pe lângă perdele… O traiectorie capricioasă, a cărei noimă mă chinui în zadar s-o pricep.

În cele din urmă, acţionez. Mă ridic repede şi închid uşa de la bucătărie ca să-i tai orice posibilitate de a scăpa. Fără să o scap deloc din ochi, ţin apăsat butonul de volum al playerului. Acordurile lui Händel curg grăbite prin circuitele amplificatorului şi se revarsă învolburate în încăpere. Murmurul cornului, pulsaţia corzilor, glasurile grave şi rotunde reverberează maiestuos, saturându-mă de fericire. Halleluja! Halleluja! Halleluja, halleluja, halleluja!

Musca îşi continuă zborul netulburată. Trece chiar prin faţa membranei lucioase a difuzorului, se întoarce scurt şi se îndepărtează – prea puţin deranjată de freamătul aerului. Traversează melosfera, cu perişorii turtiţi aerodinamic, asemeni unei veritabile navete. Taie coridoare invizibile prin cântec, inspirând armonii celeste cu fiecare bătaie de aripă. Muzica îi susţine plutirea şi o pătrunde până în miezul cărnii moi; o umple. Dar ea rămâne muscă – incapabilă să desluşească fiorul învelit în sunetele oratoriului.

Opresc aparatul şi încep să strâng masa cu mişcări iritate. Mi-e ciudă că m-am putut simţi legat prin tainice gânduri de vietatea aceasta înţepenită în straturile cele mai de jos ale firii.

Trec în cameră. Sunt singur. Ai mei au plecat la cumpărături. E linişte. Aş putea  să mă rog acum ori măcar să citesc ceva interesant. Ar fi bine să corectez şi nişte extemporale.

Mă întind pe canapea şi dau drumul la televizor.

Pe undeva, aproape, se zbenguie îngeri.

(Reghin, 3 – 4 decembrie 2009)

poem de lux

poem de lux

pentru tine

ştiu că mă iubeşti

între noi tone de ceaţă abia ghicesc

zâmbetul tău amărui

mi-e dor de faţa ta

pe care încă nu o cunosc

de ochii tăi care nu m-au văzut

decât într-un vis uitat

sparg amintiri mincinoase

le mestec miezul mărunt

şi mă gândesc la noi

iar tu rămâi departe

ca o madonă cu braţele goale

într-un bloc de gheaţă prea transparent

nu mi te-arăţi de frică probabil

că aş putea să te dezbrac de cuvinte

să dau la o parte franjurii de gesturi

în care te copilăreşti

şi atunci te-aş vedea

pe dinăuntru o mână de oase

ca într-o radiografie

ai dreptate să te temi

că m-aş putea speria de tine

ai dreptate să te ascunzi

dacă aş avea într-adevăr putere

aş sfâşia ziua în straturi succesive până la tencuială

şi-apoi cu unghiile mi-aş săpa un tunel

până-n celula în care putrezeşti

te-aş îmbrăţişa sorbindu-ţi suflarea

şi-apoi aş aştepta să ne-arunce în mare

pe amândoi într-un sac

dacă aş avea putere măcar

să jupoi noaptea de şoapte şi mirosuri

i-aş scoate organele calde i-aş smulge inima

aş crăpa-o şi m-aş cuibări acolo

cu genunchii la gură

până când m-ai naşte

dar eu sunt aici

departe de tine

între pereţii autobiografiei la care lucrez

şi totuşi

nebunii copiii bufonii

şi muribunzii îşi permit

adevărul

sunt câte puţin din fiecare măcar

atât să fac

las restul la casă arunc cumpărăturile în portbagaj

accelerez prin intersecţii tăiat

în felii de faruri

şi înjurături ajung transpirat

mă ghemuiesc în faţa laptopului

şi îţi scriu că

ştiu

(Reghin, 21 noiembrie 2009)

Dragostea

 

Dragostea

(clasificare)

dragoste calpă dragoste stearpă dragoste

ce sfârşeşte înainte să înceapă

dragoste de sânge şi de apă dragoste

amniotică aseptică pelviană

scoasă la cezariană dragoste

cu urlete / cu şoapte dragoste de carne

de lapte dragoste profană

dragoste eres dragoste sublimă de neînţeles

dragoste banală dragoste şcoală dragoste medicinală

acută gravă cu sutien transparent şi tanga

aproape suavă

dragoste cu ranga stîngace

tenace dragoste în cârje la patru ace

dragoste sport dragoste cort dragoste

orientată spre nord

de ceaţă de aur de pleu

dragoste de azi pe mereu dragoste de noapte

de zi dragoste albă dragoste gri roşie neagră oliv

dragoste blondă

fără motiv dragoste cu pipăieli

şi mozoluri pe coridoare prin subsoluri

dragoste pe bloc dragoste pe lună

dragoste o dată pe lună

dragoste de luni şi de marţi şi de vineri

dragoste pentru fără abţineri

dragoste cu săruturi reci

dragoste călduţă dragoste de veci dragoste de iarnă

dragoste de vară de frate dragoste de ţară

dragoste de sine cu chiloţii pe vine

dragoste în versuri meschine dragoste

modică pudică ludică lubrică

dragoste cu baterii dragoste publică dragoste

zen dragoste creştină dragoste cu burta plină

dragobete dragoste valentină dragoste de tot

aproximativă cu gust de ruj dizolvat în salivă

dragoste obsesivă cu buzele umflate

dragoste cu centura

de castitate dragoste veselă

dragoste tristă dragoste cu nod la batistă

dragoste animală canibală

infernală cu baldachin

dragoste strânsă într-un vagin dragoste

la două mîini la o ţigară la doi stăpâni

dragoste la cheie la 8 săptămâni

dragoste cu ifose şi năbădăi dragoste

între osândiţi şi călăi

dragoste de unul singur în baie

dragoste între două războaie între picuri de ploaie

acidă dragoste inodoră dragoste insipidă incertă

dragoste expertă dragoste inertă erectă

fetidă interesată disperată abjectă dragoste

pe gresie cu yala blocată dragoste

pe veresie pe arcuri stricate dragoste pe bani

şi pe spate dragoste între tatuaje aprinse

pe apucate cu mâinile întinse cu capul în piept

dragoste de tâlhar înţelept

dragoste cu omisiunea cu gândul cuvântul şi fapta

cu jaluzelele trase pe dreapta pe scaun în picioare

dragoste cu ocheade otrăvitoare dragoste farmazoană

de amazoană transpirată dragoste spartană dragoste

făcută la beţie dragoste

lucidă dragoste zurlie

dragoste în vis în staţii de metrou

dragoste iar dragoste din nou dragoste chiar

dragoste cum dragoste de ce

dragosteatru dragostehnică dragostbc

antedragoste hiperdragoste microdragoste dragoste high

dragoste pleacă dragoste mai dragoste seacă

dragoste zemoasă dragoste vidă

dragoste plus sau minus finită

dragoste cu x şi cu y la fix

dragoste super dragoste

chix dragoste cu fermoarul

tras încet combustie spontană şi tabiet

dragoste casnică de milă

futilă dragoste inutilă dragoste cu ceai şi comprese

cu unghiile înfipte în fese dragoste

la prima vedere la ultima strigare

cu pene colţi şi cu gheare cu fiare cu bici cu pumnii

în gură dragoste fără fisură

dragoste cu proteză chelie şi burtă

dragoste scurtă dragoste multă

dragoste simfonică absurdă concretă

iluzorie exactă discretă abstractă

absolută

fără sfârşit şi început

dragoste cu viaţa

căzută în lut icnită scre-

mută cu masca

pe figură

dragoste de moarte

dragoste de ură

dragoste pură

(Reghin, 19 – 20 noiembrie 2009)

Ieşirea

Ieşirea

Pa, dragă, pa, ai grijă de tine şi vezi, trage tare. Că nu mai ai mult. Examenul bate la uşă. Mătuşa coboară cu greu, frecându-şi cărnurile de portieră. În urma ei rămâne un parfum dulceag, de ruj ieftin. Şi cadoul pe care l-ai aruncat în spate fără să-l deschizi. Poate că ai fost măgar – dar de unde să mai găseşti putere pentru amabilităţi pe o torenţială ca asta?…

Dacia se strecoară cu greu printre picăturile de ploaie. Frig de vară. Pe parbriz, oraşul se scurge ca o mâzgă multicoloră. Te strângi în tine, cu mâinile înfundate în buzunarele de la costum.

Ajungeţi în sfârşit  în faţa blocului. Tata îţi repetă că ţi-a lăsat mâncare în frigider; te bate pe umăr; îţi zâmbeşte strâmb, ca şi cum ar vrea să se scuze că trebuie să se întoarcă la lucru: s-a cerut doar pentru două ore, fabrica merge prost etc. Liftul te poartă spre paradisul provizoriu nr. 75.

Liniştea din casă te înspăimântă. Se aude apa curgând pe geamuri. Şi e aşa de întuneric. Departe, cerul s-a lăsat opac peste oraş.

Şi acum? Ce ar trebui să faci? Mâine nu mai e şcoală, nu ai lecţii, nu teme, nu nimic… Examenul? Care examen? Cum o să-i spui tatălui tău că de atâta timp îl minţi, că nu ai învăţat nimic şi că, în general, nici nu ai chef să dai la facultate…

Cu gesturi mecanice, aduni caietele de pe birou şi le înghesui în sertare. Arunci nişte hârtii, ştergi praful cu palma. Biroul rămâne pustiu…

Plouă mereu. Începi să smulgi unul câte unul posterele de pe pereţi. De fapt ele nu înseamnă nimic pentru tine, abia dacă îţi aminteşti numele formaţiilor. Le ţineai pentru alţii, să aibă la ce să se holbeze Gogu şi Sandu, când veneau pe aici. Eziţi o clipă înainte de a desprinde din cui fotografia mamei. Sticla ceţoasă de vreme ascunde o amintire cenuşie. O pui pe dulap cu faţa în jos…

De ce ai făcut asta? Măcar dacă ai putea descâlci nodul de sentimente confuze, ce se strânge tot mai tare, sufocându-te…

Vârtej de voci, chemări colorate. Clişeu hipnotic, imaginea Anei – obositoare. Iat-o sprijinindu-se de braţul lui Silviu, iat-o zâmbind cochetă, conştientă de frumuseţea ei, alunecând cu privirea peste mulţime, gustând momentul de admiraţie generală. Şi tu, undeva în spate, alături de Melania şi Sandu. Singur de fapt, căci în îmbulzeala produsă la ieşire ai rămas năuc, fără pereche, până când prietenului tău i s-a făcut milă de tine şi te-a tras după el. Treceţi gravi prin curtea liceului. Fulgere fotografice, murmure. Discursuri convenţionale de adio. O cheie uriaşă împodobită cu panglici. Îmbrăţişări de circumstanţă. Şi multe flori. Dar tu te ascunzi mereu. Aplecat în spatele mâinii îndoite, ca după un scut invizibil. Ca într-o carapace. Toto. Ţestoasa din laborator.

Acvariul.

Cu trei zile înainte, acolo, în colţul acela umbros, lângă ghivecele cu ferigi şi asparagus, lângă planşele soioase de carton înfăţişând viscere, oase, gândaci şi mamifere, i-ai vorbit în sfârşit Anei. De fapt, nici atunci nu a fost iniţiativa ta. Ea s-a apropiat de tine după ora de matematică. Ultima. Atunci când 3,14 se găsise deştept să vă întrebe ce aveţi de gând să faceţi mai departe. Mamă, ce se mai înghesuiau toţi să spună că dau ba la medicină, ba la drept, la conservator… la litere!… Până şi Gogu-Man a zis că dă la ASE! Nu am luat încă nici o hotărâre, ai răspuns tu, când ţi-a venit rândul – cu voce răguşită. Nu te-ai gândit încă?! Hm! mormăi 3,14. Nu ştiu de ce, dar cred că ar trebui să încerci la teologie! Ai aşa, o figură mai aparte! Zâmbea meschin, vrând parcă să-şi ia revanşa pentru toţi anii când îţi suportase măscările şi chicotelile. De fapt… Să ştiţi că e o idee bună: am să încerc la teologie, ai replicat tu rapid ca să recâştigi terenul pierdut. Da’ de unde, dragă, da de unde! Dumneata nu eşti bun de popă. Eventual la circ, ca bufon!

Ai căzut îngropat de rânjetele sonore.

Şi chiar vrei să dai la teologie? te-a întrebat atunci Ana. Era pauza mare, soare, ieşiseră aproape toţi în curte. Ieşise şi Raluca, prietena ei siameză. Într-o fracţiune de secundă i-ai cântărit surâsul intrigat, curiozitatea din voce. Îi păsa oare cu adevărat? Nu, nu vreau să dau la teologie, ai recunoscut, plecându-ţi privirea. Asta a fost doar aşa. Pentru Mr. P. Dar mă gândesc uneori la Dumnezeu. Adică îmi zic că trebuie să fie ceva dincolo de nebunia aceasta, un principiu unic, o forţă care să guverneze lumea. Altfel de mult ne-am fi dezintegrat. Te-ai oprit puţin să-ţi cauţi cuvintele. Ori ca să pari mai interesant. Şi atunci ai văzut acvariul: Toto era acolo, cu ochii ei mici şi rotunzi, aşteptând în spatele geamului zgâriat de ani.

Aşteptând ce?

Ai văzut stelajul de acvarii şi într-o clipă ai înţeles.

O clipă ori un minut? Cine mai ştie cât a durat senzaţia aceea de claritate interioară, imposibil de prins în cuvinte. Parcă priveai printr-un hublou spre adâncuri… Cu palmele lipite de răceala oceanului – încercând în zadar să-ţi atingi chipul aburit printre corali şi tristeţi sclipitoare. Căutând să te apuci, să te culegi din ceilalţi. Şi aceştia cu toţii închişi în carapacele lor translucide. Maimuţărindu-se cu disperare, mimând mângâierea, dar incapabili să se lepede de solzi şi de gheare. Îngheţaţi în armuri – fiecare în supa lui călduţă. Ostateci ai încăpăţânării,  prizonieri ai propriilor temeri. Acvariu lângă avariu, peste acvariu, lângă acvariu.

Ai înţeles, da, ai înţeles şi cum stăteai acolo şi chipul tău se dizolva încet în apa verzulie, prin sticlă, te gândeai la toţi anii anii aceia risipiţi când ai iubit-o pe Ana; la început fără să-ţi dai seama, apoi ştiind, apoi căutând, apoi aşteptând… Uite cum au trecut zilele şi tu nu ai apucat să vorbeşti cu ea, să-i spui, să o întrebi… Pentru că ţi-a fost frică să n-o pierzi şi pe ea sau, poate, să nu te pierzi pe tine! Şi ea fusese acolo, cu tine, zâmbind frumos secundei. Şi nu vedea că glumele tale, artificiile pe care le aruncai în stânga şi în dreapta nu erau decât strigăte mute, chemări disperate. Nu auzea, nu ştia: Era departe, în viaţa sa…

Acestea toate le-ai priceput atunci în secunda sau ora de linişte lăuntrică. Şi bucuria înţelegerii aproape că te făcea puternic; atât de puternic încât ai fi fost în stare să-i spui şi ei ceea ce tu de acum ştiai. Da, aproape că i-ai fi spus, dacă, întorcându-te (ca dintr-un vis străin), nu ai fi văzut că Ana se îndepărtase şi acum îşi aranja ciorapii. Cu degete netede, de femeie.

Îţi mângâi cu teamă chipul pe oglindă. Şi parcă ţi-l recunoşti, deşi sună mut aşa, spălat de vopsele, decojit din rîsetele întunecate. Sărmane clovn! Te-ai pregătit cu atâta grijă pentru numărul ăsta şi iată, seara e goală de stele…

Tu însuţi eşti gol acum, despuiat de iluzii şi minciuni îmbâcsite. Ai ieşit în balcon tremurând, biciuit de căderea subţire a stropilor de ploaie. O, cât ai vrea să plângi, să plângi până vei îneca oraşul ce moţăie nepăsător la picioarele tale. Însă chiar azi lacrimile nu te mai ajută.

Aplecat peste balustradă, îţi descoperi greutatea cu înfrigurare. Aluneci încet, balansându-te spre moarte. Cerul te scuipă rece în ceafă, dunga de fier îţi taie stomacul. Încă puţin şi te vei desprinde. Nu va mai fi timp pentru amintiri.

Dar dacă vei zbura? Dacă te vei înălţa triumfător din propria-ţi spaimă? Dacă îţi vei descoperi mirat aripile neîncercate încă… Măcar de nu te-ar durea, măcar de ai muri repede. Să ai grijă să cazi bine, să cazi eficient: să ai grijă să mori!

Gândul că ai putea supravieţui mutilat, sechestrat de un scaun te face să te smulgi îngrozit. Inerţi, ochelarii se desprind. Cad răsucindu-se tot mai mici. Pocnet pe trotuar.

De ce râzi? Pentru că te trezeşti cu mâna întinsă după ei? Ori pentru că îţi dai seama ce caraghios trebuie să fi fost aşa, gol şi ud şi având pe nas ochelarii – pe care ţi-i vei fi pus iarăşi dintr-un gest reflex după ce te-ai dezbrăcat… De ce râzi? Pentru că plângi?

Te prăbuşeşti hohotind pe cimentul balconului. Plângi. Plângi! Asta îţi va da putere să te târăşti în cameră. Să te ghemuieşti sub pătură. Şi…

Să te rogi.

Cuvintele vechi ale rugăciunii se vor desface din tine ciudate ca un descântec. Vraja ei, treptat, o să te  umple de uimire calmă: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri! Sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ! Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi şi ne iartă greşelile noastre, că şi noi iertăm datorilor noştri! Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău! Amin. Tatăl nostru, care eşti în ceruri!…”

Apoi, după ce vor fi trecut ore sau zile de când te rogi aşa, îngenuncheat sub pătură, învelit în goliciune, vei afla dintr-o dată că eşti auzit. Ţi se răspunde, eşti atins. Mângâindu-te cu răsuflarea, te voi transforma treptat. Îţi voi arăta cum să trăieşti. Dincolo de tine. Respirând cu nesaţ o libertate din cuvinte.

Şi astfel, deşi vei rămâne doar un personaj, vei şti de acum că nu mai eşti singur.

Căci eu sunt tu.  Şi toate celelelalte, deopotrivă.

Licornul şchiop

Licornul şchiop

am fi putut

să-i adumbrim cornul fantastic

cu degete înfiorate de briza

unor zări de nezărit

să-i tulburăm privirea cu vreo lacrimă uimită

spre a uita ceva ce poate nici nu am gândit

să-i prindem gâtul lung subţire

tumultul ascultând al sângelui incert

şi să pornim încătuşaţi ca fraţii

către un orizont evanescent

să-i strângem carnea între pulpe

şi cum gonim pierduţi de cale

să sfâşiem perdeaua aerului iute

cu preaflămânde buze moi

să ameţim de-aroma cea amară

a mării ce adastă-n noi

şi ninşi sub valuri sparte să alunecăm

în aurore boreale…

dar el abia îşi rupe mersul din noroaie

şi tremură nătâng de ce i s-a-ntâmplat

şi tot ce-am fi putut este zadarnic:

la margine de zori va fi-mpuşcat.

(Reghin, 7 octombrie 2009)

Cine eşti dumneata, domnule Băsescu?

 

 

 

T. Băsescu

 

 

 

Prima impresie contează, aşa se spune.

Numai că, de obicei, ne amintim această maximă prea târziu, la terminarea unei relaţii în care am investit energie, timp, vise… Abia când totul s-a sfârşit şi ne regăsim cumva limpezimea judecăţii retrospective, ne dăm seama că am fi putut evita totul dacă ascultam acea părere iniţială, ce ne şoptea lăuntric să stăm deoparte…

Mă întreb însă dacă justeţea acestei senzaţii iniţiale este valabilă şi pentru altfel de relaţii, pe care le stabilim la distanţă, cu persoanele publice, prin intermediul televiziunii? Declaraţiile acestora, făcute pe la talk-show-uri sau în interviuri sunt viciate din start de înseşi circumstanţele respective. Politicienii sau vedetele noastre ştiu că apar pe sticlă, ştiu că li se înregistrează şi contorizează gafele şi de aceea sunt, în măsura posibilităţilor, mai atenţi decât suntem noi, ceilalţi, în discuţiile cotidiene, ca să iasă bine din emisie, păstrându-şi imaginea publică neşifonată. Şi totuşi… Un ochi atent va putea mereu să observe, în penumbră, mici semne – cuvinte rostite pe jumătate, tremurul vocii, freamătul nervos al picioarelor, scârţâiala unui râs fals – care, toate, dezvăluie adevăratul chip, jupuit de mască al stimabilului.

 

Îmi amintesc că prima dată când l-am urmărit cu atenţie pe Traian Băsescu a fost când cei din grupul Divertis l-au invitat într-o duminică seară la emisiunea lor. Până atunci îl cunoscusem mai mult din auzite. Ştiam că e unul care a vândut flota. Auzisem că, declarativ, le-a pus gând rău câinilor din Capitală (cum avea să o facă, peste ani, corupţilor), însă am constat – pe pielea mea – că din partea primarului patrupedele lătrătoare puteau dormi liniştite ca şi înainte. La un moment dat, am zâmbit răutăcios în sinea mea când am auzit că l-a dat la o parte pe Roman, pe care îl socoteam pui de comunist. Şi cam atât. Personajul mi-era indiferent, pur şi simplu. Atunci însă, la emisiunea de divertisment am avut timp să-l urmăresc mai bine. Tocmai lansase celebrul său truism “Iarna nu-i ca vara!” şi Toni Grecu îl zgândărea cu întrebări incomode. Tolănit pe canapeaua din studio, viitorul preşedinte făcea eforturi vizibile să pară bine dispus, în ton cu show-ul. Râdea zgomotos, râdea larg, dar se simţea că de abia aşteaptă să plece naibii de acolo.

Ştiu că i-am zis soţiei mele: “Uite la disperatu’ ăsta: vrea să pară relaxat, dar îl cam strânge cămaşa!”

 

Emisiunea s-a terminat, anii au trecut şi eu am uitat de Băsescu. Mai auzeam, din când în când, că se ia la trântă cu consilierii PSD-işti ai Bucureştiului, plângându-se că aceştia i-au blocat fondurile. De fapt, nu mă interesa, cum nu mă mai interesa politica. Eram prea obosit să mai sper în vreo schimbare. Şi deodată, surpriză, iată-l pe Traian Băsescu, înlăcrimat, cum îl conduce spre ieşire pe “dragă Stolo”. Urmează alegerile şi “întâiul vânător al ţării” este doborât de sloganul “Nu pot ei fura cât puteţi voi vota!”

De aici încolo, preşedintele Băsescu şi-a făcut loc în viaţa mea. Nu îl mai puteam evita. Şi chiar mă preocupa soarta lui, întrucât, reînsufleţit de căderea PSD-ului, nădăjduiam că alesul nostru se va ţine de cuvânt şi va face ordine în ţara românească.

 

Am început deci să urmăresc apariţiile lui Băsescu la televizor. L-am văzut ţinând mâinile ridicate a victorie după alegerile din decembrie 2004 şi după episodul cu răpirea ziariştilor în Irak. L-am văzut dansând ţigăneşte în restaurantele de pe litoral şi aplaudând în tribune sau în săli de concerte. L-am văzut croind politica pe marginea mesei la Golden Blitz, între două spriţuri cu prietenii. L-am văzut în declaraţii belicoase împotriva sistemului ticăloşit. L-am văzut condamnând în mod public comunismul. L-am văzut printre sinistraţii inundaţiilor, la întrecere în cizme cu fostul său prieten Tăriceanu. L-am văzut părăsit de colaboratorii cei mai apropriaţi. L-am văzut încolţit de furia otrăvită a celor 322. L-am văzut asaltat de ziarişti, înjurând şi făcând aluzii obscene la adresa acestora. L-am văzut plângând pe coroanele depuse la monumentele eroilor. L-am văzut în postura de tată bun, luându-i apărarea “fetiţei” cam toante, pe care o încolţiseră “tonomatele”. L-am văzut în ipostaza de tip mărinimos, care îi construieşte o casă unei babe doar ca să-i închidă gura. L-am văzut zâmbind fericit că a reuşit să realizeze o coaliţie puternică…

 

Toate aceste apariţii televizate erau însoţite, în sufletul meu, de o gamă largă de impresii şi emoţii, care, treptat, conturau tot mai apăsat chipul adevăratului Băsescu. Uneori mă bucuram sincer – ca atunci când a câştigat alegerile sau, mai târziu, când a condamnat comunismul în Parlament. Alteori, eram mulţumit că  preşedintele ales este şi preferatul unor intelectuali de marcă, precum Pleşu sau Cărtărescu. Când a fost demis, m-am temut pentru el şi am coclit o ură profundă pentru parlamentari. Dar cel mai adesea, îmi dau seama acum, mă simţeam dezamăgit. Şi pentru că nu puteam pur şi simplu să mă dezic de speranţele pe care mi le pusesem în el, trebuia să îl iert tot mai mult. Şi l-am iertat.

 

L-am iertat pentru că nu i s-a găsit dosarul în arhivele securităţii. L-am iertat pentru casa din Mihăileanu. L-am iertat pentru imprudenţa de a face planuri politice prin restaurante. L-am iertat pentru că a pus-o pe madam Udrea să-l pârască pe Tăriceanu în chestia cu bileţelul. L-am iertat pentru lipsa de tact în episoadele cu jurnaliştii. L-am iertat pentru prostia făţişă de a-şi împinge odorul cu buze siliconate în primele rânduri ale ierarhiei politice. L-am iertat pentru că i-a primit în rândurile partidului său “mare” pe toţi scurşii meschini şi necinstiţi din alte partide. L-am iertat pentru alianţa cu PSD-ul (şi chiar am sperat, o secundă, că lucrurile vor merge mai bine – atât eram de scârbit de prostiile şi cinismele guvernului Tăriceanu). L-am iertat pentru că “ţepele” promise cândva s-au transformat într-o mare ţeapă.

 

L-am iertat fără să-mi dau seama că toate scuzele pe care i le găseam sau i le inventam îmi consumă, puţin câte puţin, tocmai rezerva de încredere. Şi când n-a mai rămas nimic, când mi-era deja frică să mă mai uit la televizor, s-a produs inevitabilul. Cercul s-a închis.

La recentul summit al NATO, l-am văzut pe preşedintele nostru plimbându-se tăcut în aşteptarea autocarului ce trebuia să-l ducă spre următorul moment festiv. Costumul atârna ponosit pe el. Umerii lui erau căzuţi,  paşii moi. Rătăcea cu coada între picioare, nebăgat în seamă de ceilalţi păpuşari ai destinelor noastre. Părea atât de umil dezbrăcat de cuvinte şi de simpatia noastră! 

Am regăsit, dintr-odată, imaginea acelui Băsescu aruncat în corzi, făcând eforturi disperate să-şi ascundă starea jalnică în spatele fanfaronadei şi al populismului agresiv. Da, acesta este adevăratul Băsescu: un ins speriat ce vrea să pară sigur pe el, deşi în adâncul sufletului ştie că vaporul lui a intrat cu motoarele stricate în furtună.

 

Şi brusc mi-am dat seama că în toţi anii aceştia de fapt nu l-am iubit pe Băsescu, fiindcă nu puteam îndrăgi un individ umflat din vorbe. Şi dacă totuşi am reuşit să mă înşel atâta vreme e numai din cauză că am dorit din adâncul sufletului să-l văd strălucitor în comparaţie cu negreala altor politicieni, de care mă îngreţoşasem. M-am minţit singur că omul acesta îşi doreşte în adâncul sufletului “să trăim bine”, când el de fapt căuta numai binele tribului personal. Îl credeam preocupat de soarta ţării, iar el se gândea numai cum să creeze o mare gaşcă de obedienţi, să reinventeze un minister inutil pentru doamna Cocoş, să-şi plaseze oamenii în posturi cheie şi să o trimită pe fiică-sa în Europa pe banii noştri. Toate acestea arată mărginirea unei gândiri individualiste, departe de măreţia unui preşedinte devotat poporului de care avem atâta nevoie.

Aşa că acum nu îmi mai rămâne decât să închid şi acest suflet mic în sertarul cu dezamăgiri. O vreme va mai face gălăgie, va bate nervos să i se deschidă, va plânge cu lacrimi de copil răsfăţat.  Apoi, un ultim val îl va scufunda definitiv în uitare.  

Adio, domnule Băsescu! La alge şi la peşti!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Psalmul de chihlimbar

 

 

Psalmul de chihlimbar

 

 

m-ai învelit în răşina cuvintelor

aromat să mă conservi

pentru o eventuală veşnicie;

 

iar eu aici

continui să palpit un zbor

cu ultimele molecule de aer

ale unui univers de o secundă;

 

nu mă pot înălţa galben cerul

e închisoarea unde mă sfârşesc;

 

şi mă arunc cu braţele desfăcute

în tăcere

 

                                                                                                      (Reghin, 27 martie 2009)

 

 

 

 

 

În lumea umbrelor

În lumea umbrelor

E una din acele zile… Te simţi spulberat de conflicte, măcinat pe dinăuntru, vlăguit de entuziasm. Doar printr-un miracol continui să înaintezi, inspirând gâtuit cenuşa fiecărei secunde. Umerii ţi-s grei, inima înceţoşată, căci dezamăgirea şi spaima, deopotrivă, s-au pietrificat în tine.

Şi atunci, stârnită de o rază de lumină îţi vezi umbra. Aceeaşi mereu. Se prelinge cu graţie peste obiecte, se înalţă pe ziduri, pentru a coborî mai apoi fericită, ca într-un joc. Alături de ea şi alte umbre dansează. Se suprapun, îşi amestecă formele, se contopesc. Parcă le auzi chicotelile mute, parcă le simţi veselia explodând în aer, acoperindu-te cu molozul tristeţii.

Şi brusc îţi doreşti cu toată ardoarea să faci parte din această lume plană. Ai vrea să te lepezi de trupul tău obosit, ce poartă, ca un jurnal de război, cicatricile ciocnirilor din lumea tridimensională. Sufletul tău e stâlcit ca un manuscris ratat şi tânjeşte în taină după seninul paginii albe. „Dacă nu aş fi avut acest corp, îţi spui, aş fi mai fericit.” Există o satisfacţie în ambiguitatea profilului lipsit de detalii inutile. Versatilă, fluentă, umbra se alungeşte sau se contractă şi îşi urmează docilă stăpânul. Lipsită de adâncime, ea nu are sentimente contradictorii, ezitări, nelinişti. Răsare odată cu ziua şi se stinge în noapte fără să protesteze, căci asta  înseamnă de fapt împlinirea ei.

……………………………………………………………………………………………………………………………..

Ajuns acasă, te abandonezi imediat în colţul cel mai retras, închizi ochii, te chirceşti în nemişcare. Îţi renegi visele, amintirile şi, în general, tot ce mai poate fi culoare în tine. Invoci orbirea. Laşi seara să te descompună, ca pe un cadavru. Curând nu mai rămâne din tine decât un tulbure scâncet ce se întinde, infectând universul…

Cu mirare îndurerată descoperi că metamorfoza ţi-a ieşit pe deplin. Numai că nu-i nicăieri bucuria după care tânjeai. Eşti şi tu acum o umbră, o baltă opacă, un crâmpei de uitare ce pândeşte, gata să sară să muşte din lucruri de îndată ce soarele ar da contur lumii. Îţi scuipi râsul sarcastic. Te-ai transformat în propria-ţi răutate. Redus la nivelul cel mai de jos al fiinţării, lipit de praf şi de întuneric până la confundare, simţi cum, treptat, Styxul însuşi se prelinge în tine, amar şi sulfuros, otrăvindu-ţi suflarea, dizolvându-te pe dinăuntru.

Şi nu faci nimic pentru a scăpa. Nici nu mai poţi de altfel, căci gesturile tale sunt înglodate. Nu te mai poţi sălta, iar respirarea ţi se estompează cu fiecare cădere de aripă.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Dar înainte ca să devii pe vecie una cu noaptea, acorduri orfice te învolburează pentru ultima dată. Îţi auzi şoptit numele şi descoperi cu  groază că Prietenul tău cel mai bun se află prins cu tine, aici în strivirea secundei din urmă. Nu-l poţi vedea, căci ochii ţi i-ai ars cu melancolie, dar îi desluşeşti inima bătând speriată în tine. Dulceaţa azurie a glasului său te îmbrăţişează, în timp ce cade şi El, zdrobit împreună. Ai vrea să protestezi, să-l eliberezi, ţi se pare nedrept să piară acela care ţi-a hrănit cândva copilăria. Umbra ta de lumină, cântecul tău drag de ametist… Ai vrea să-i strigi să plece, ai vrea măcar să-l alungi, dar ştii că sunteţi pecetluiţi cu sânge – în prăbuşire, cum aţi fost şi-n ridicare. Zadarnic e totul, iar buzele tale abia de mai pot rosti o clipă de aer.

Ce se strecoară tainic în tine asemeni unei rugăciuni. Speranţă nemărturisită înălţându-te. Şi iar.

Cu fiecare inspir descoperi bucuria unui spaţiu lăuntric, unde Fratele tău de vise şi de cer surâde tot mai confortabil. Luminat de blândeţea lui absolută, devii şi tu mai străveziu. Deja ai crescut la loc şi, în tine, îţi poţi contempla durerea şi spaima cu detaşarea unei înţelegeri iertătoare.

Te ridici, te scuturi de noroi, faci primul pas.

Eşti gata să pleci spre curcubeu.

Acolo, El te aşteaptă.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Învinsă, umbra se târâie pe urmele tale. Scâncind ca un câine gata să muşte, pândind ca o ispită credincioasă.

Zâmbeşti înalt şi treci mai departe.

Prin lentila de diamant

Prin lentila de diamant

pasiunea-l mistuie: de deşirat

aduce a vierme

tras în halat holbat curgând

printre sfere de sticlă;

în locul mâinii drepte are-o riglă

iar stânga i se gată-n cleşte –

acum utilat îşi cântăreşte cu satisfacţie hâdele

goangele ce-i ronţăiră odată falangele:

cărăbuşi umflaţi de tainice lepre

limacşi fierbând în bale febre

muşte cu limbi otrăvite

lăcuste poftind numai inimi mustoase să guste

păduchi paludici lipitorimblici

pojarnice termite şi furnici şi căpuşe

pe veci nesătule cârcăieci somptuoşi

tăioase libelule şi gărgăriţe turbate

libărci cu câte două rânduri de fălci

omide fetide coropişniţe

roz călugărite

carnivore molii şi răgace

şi bărzăuni la 4 ace…

în cuşti de sârmă

sub lacăte groase-s ţinute cele

mai periculoase:

fluturacii flămânzi părelnic cucernici roind

clămpănindu-şi cleştii puternici

şerpurecii care foşnind pe dedesubt venin

varsă-n locul sângelui supt scorpioşniţele

în carcase reci şi chiar cinci

caracatarantulilieci!

deci printre aste făcături de soi el trece

holbat hohotind; iar apoi

de seara îl prinde

cu zbateri lente

şi-aşterne hărţile vechi: continentele

dau în floare în piatră – parcă

îl cheamă şi parcă îl latră…

of peste toate neîmpăcat

cum s-ar mai vrea

El Împărat !

gândul aşa în trup i se varsă –

carnea e arsă mănuşa întoarsă iată-l

păpuşă hidoasă

frânge danţul

de-otravă încins şi de sânge:

steaguri înfige despică şanţuri

împroaşcă frică întinde lanţuri

a zale-mpletindu-şi ghearele (fiarele)

scuipă scântei din

amarele care-i topesc în strigăte geamătul;

ales pare chinul greu este freamătul

până când umbra-i călâie clipeşte pântec adânc

şi îl primeşte.

lumina răsuflă; vânt prin cotloane

valuri vuind de lighioane fierbe furtuna

ce-n vaiet şi volburi slei-va firea-n sălbatice scorburi…

ci pe hârtie lumea întreagă

sub mucegaiuri de mult se încheagă.

urlă pustiu nebun şi albastru;

El râde în somn fericit de dezastru.

fără să ştie că visul s-adapă

doar dintr-un singur

picur

de

apă.

(Bucureşti, mai 1992)

arbori

 

 

arbori

 

 

 

seci savanţi ca buze aspre secole tot sfâşiară

noaptea mucedă şi-amară sfredelind cu axiome

şi formule şi cu legi adevărul prim să-l afle

să îl soarbă pentru setea unei omeniri întregi;

dar nu au găsit însemnul. iar poeţi febril privirea

rămurind spre zări impure în zadar au tot sperat

când nebuni şi când cuminţi numele că şi l-or scrie

veşnic printre stele.

 

                                   Veşnic?! Vai de ei! Visul le curse

de otravă pe sub pleoape de n-au mai putut să vadă

lumea de-o iscau cu gândul. cum n-au înţeles?: cuvântul

este cel ce naşte lucruri, dulci şi acre nevăzute

şi văzute reci şi calde… tot nimicul ne-nconjoară

astfel cum a fost grăit. poezie ori ştiinţă?!

numai răni adânci în viaţă vorbe lepădate-n vânt

cu imagini tulburând: vieţuind printre ruine

sângerăm informe umbre ce se varsă-n fluviul negru.

 

iar de-ncerci să rupi tăcerea şi încet să zgârii cerul

simţi cum se-adânceşte marea şi din tremurarea apei

desluşeşti a ta fiinţă înfrunzire pe schelet.

 

când uitarea ca o spaimă sapă-n cosmos peşteri largi

mersu-ţi năruindu-l tristul cum mai poţi găsi uitare?

 

numai dragostea ni-i dată – să muşcăm din miezul ei

să muşcăm unul din altul dulci de-atâta fericire:

gurile-n sărut se-nchege ochii în sărut şi ei

palmele să se deschidă pentru mângâiere mută;

iară strânse împreună corpurile ni se schimbe –

din lut să se facă aer aer încărcat de-un fulger

care lin să ne desprindă de pe ramul cel uscat.

să cădem în veşnicie măcar pentru o secundă!

 

căci aşa vom umple spaţiul cu blândă vibrarea noastră

contopindu-ne cu alte linişti scurse din iubiri:

floarea desfăcând fecundă pojghiţa miresmei albe

împroşcând seminţe-n soare ce îl scapără fierbinţi;

scânteind elitre gâze încleiate-n zbor confuz

şi în cuib topite păsări înflorind din pene-un cântec;

steaua risipită-n prafuri de a sa îmbrăţişare

neştiută răsuflare purpură pe reverii.

 

începutul şi sfârşitul o să fim atunci şi noi.

iar apoi din nou în carne – obosiţi şi-atât de singuri.

venele mai clar albastre devorându-ne treptat;

ochii năpădiţi de spinii ascuţiţi ca nişte riduri;

mâna mângâindu-ţi chipul îngheţând de-a lui tărie…

 

din iubirea ce-a fost hrană simţurilor nesătule

au rămas doar nişte sâmburi grei de-o taină ce-o ştiu toţi.

doar atât?

 

                 Şi amintirea înverzindu-ne-n speranţă.

 

                                                                                        (Timişoara, iunie 1990)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Androgin

 

 

Androgin

 

 

 

plămădeală de cuvânt şi pământ

strânsă în sângele suflului sfânt;

 

oglinzile-s amestecate:

capul leonin trofeu

târăşte aburindă coamă de zeu

pe când siamez frate 

trupul îngeratic

sub sâni cocleşte jaratec jaratic…

 

astfel contopit din nebună iubire

îşi întreţese întreaga fiire:

 

ziua ochii i se preling

veseli unul într-altul

pe rând fiara fecioara îşi ling

cu nesaţ rănile fardul;

dar noaptea orbind pe sub pleoape

săturat fiecare

perechea şi-o rupe în unghii sau gheare

ca să se scape…

 

şi viaţa e toată numai suspin

ştiind că se naşte iar

  

 

 

Androgin

 

 

                  (Bucureşti, 20 octombrie 1994)

 

 

 

 

 

poezie albă

 

 

poezie albă

pentru Andu

 

 

lecţia de filozofie: intrăm

în sala sterilizată  şi ne zgâim

la pereţii de sticlă; dincolo

în limpezimi de nepătruns

plutesc incolore

conceptele

aduse de peste mări şi ţări expuse

în acvarii

spre desfătarea noastră – cei închişi aici.

uneori ni se pare

că le vedem chiar cum se întorc

lin de pe-o parte pe alta şi cum

ne privesc; dar probabil

sunt numai umbrele ce ne-au fost prinse

de-o tulburare trecătoare.

 

oricum

noi ne zgâim conştiincioşi

scrutând orizonturi prin corpurile flascelor

iluzii ne zgâim

până la oboseală până la pesimism până când

unul din noi zgârâie într-un colţ

răceala sticlei şi atunci tu

 

tu apuci să strecori în nevăzuta vâltoare

câteva picături de sânge…

 

– De ce-ai făcut asta, întreb,

nu ştii că n-ai să reuşeşti aşa?

Prea mult nimic şi prea multe idei

flămânde sângele ţi-l înghiţiră,

nicio oglindă n-ai trezit – fiinţă

cum ai să naşti din nefiinţă?!

 

Mai bine uită-te în ochii mei

şi varsă marea-n versurile-mi albe!

 

                                                     (Timişoara, 1990)

 

 

 

Despărţire

 

 

Despărţire

 

 

Ce-am mai râs şi ce-am mai plâns…

 

Ochiul cu clipire uns

zvârcolea o flăcăruie

şuie, blândă, amăruie

ca bătut de-un vânt ciudat;

Iar un zâmbet desperat

de pictat strâmb – cum era –

vorba cam mi-o şuiera;

Că te mângâiam alene

pe sprâncene şi pe gene,

dară palma-mi tulburată

îţi zbîrcea chipul de fată;

sub săruturile-mi reci,

frunte ta albea pe veci;

mâna ţi-o cătam c-o floare

şi găseam doar unghii – ghiare!

 

Da, în seara neagră foarte

îngheţam aprinşi de moarte:

Iar plecare? Iar departe?

Până când dar, până când

tot pe drumuri, tot umblând?

 

Şi la umbra unei case

tremuram în doi din oase,

hohotind sec prin găvane

putred míros de coroane;

când deodat’ m-am rupt, m-am dus…

 

Ce-am mai plâns şi ce-am mai râs!

 

                                          (28 septembrie 1990)

 

 

 

Din singurătate

 

 

Din singurătate

 

 

 

Ce să mă fac?

M-am săturat să mă îmbrace

luna în veşmânt sărac

stelele în străluciri sărace;

Nu mai pot să mă hrănesc

cu nopţile astea marine

al căror gust suav-ceresc

numai de foame nu ţine;

Gol de nelinişti şi îndoieli,

gol de friguri amare…

Mă scrie vântul cu negre cerneli,

Inima-mi zbate, clară să zboare;

 

Cum să mă rup de noroi?

cum să mă sting?

 

Tu măcar de-ai fi mai aproape,

ca două umbre să ne contopim:

pleoape fierbinţi prelinse pe pleoape

palme pierdute-ntr-un singur destin;

M-ai înveli cu răsuflarea,

săruturi mi-ai da să mănânc, rubinii,

şi poate atunci ţi-aş fi uitare,

şi poate eu atunci aş fi…

 

                                                                             (24 februarie 1990)

 

 

 

 

 

 

Rugăciune

 

 

Rugăciune

 

 

Dragostea mea

Ce prin mine exişti

Iartă-mi păcatele trecute

Şi pe cele viitoare

Iscate nu din necredinţă

Ci din vina dumnezeului

Care ne ţine în trupuri.

 

Şi lasă-ţi tu mâna

În mâna mea

Ca să ni se amestece destinele

Şi ochii-ţi în ochii mei

Caută-i

Cât mai departe

Să ni se-amestece gândurile

Şi cu buzele tale încet

Zâmbeşte-mi buzele

Şi ni se-amestece visele.

 

Umbră în umbră înflorind

Suflet în suflet

Căci numai astfel

Pot eu să exist –

Prin tine.

 

                                                (februarie 1990)

 

 

 

 

(dragostea moare)

 

 

*

*      *

 

 

iubito dragostea moare

tragic ridicol pe scenă ca o marionetă

pe care au obosit s-o mai poarte

corpurile

goale de carne; moare

dragostea sub ochii noştri îngroziţi

– şi noi singurii ei

spectatori.

 

                                                                  (19 iulie 1991, Costineşti, seara)

Madona

 

 

Madona

 

 

frumoasă mereu

te-aşteaptă-n fiecare seară

zâmbindu-şi tăcută şi viu aproape (şi

zâmbetul ei rămâne întreg

holograma chiar de s-ar sparge!);

 

obosit

o săruţi cu privirea apoi

în timp ce în căni ceaiul îşi pierde culoarea

îi vorbeşti despre tine

şi amintirile voastre comune despre

tăcere…

 

cuvintele tale explodează în aer

ca nişte fluturi electrici şi tu

aştepţi

în genunchi

să cadă ninsoarea să te îngroape…

 

atent să nu plângi

         să nu te apropii

să n-o pătezi

cu răsuflarea ta

fierbinte…

 

                                              (1989)

 

Trecere

 

 

Trecere

(în maşina timpului)

 

 

Mâine voi fi în ieri;

Apoi departe spre nicicând;

că nu mai pot nicăieri

sub secundă să mă ascund.

 

Întors, am găsit alt eu,

primindu-mă ca un străin,

Şi plecasem iar – peregrin

fără ţintă, mereu.

 

Niciodată trăind,

Muream din eres;

Ah, timpule, timpule – Timp –

Frate al meu, siamez!

 

                                            (1989 – 1992)

Cabaret

 

 

Cabaret

 

 

 

pentru foştii soldaţi e gratis totul:

un ascensor te duce-n subteane,

îţi laşi la garderobă costumul de protecţie

şi amintirile; îmbraci zâmbete profane.

la intrare două androide simpatice

te iau în primire şi te duc la o masă

unde şoptindu-ţi dulce se aşează aşa

că umbrele grele peste respiraţia ta li se lasă.

pe o scenă balerine cu picioare lungi

o să facă striptease, graţioase şi sigure,

în timp ce în aer vor pluti melodii şi culori

lăptoase în irişi o să-ţi picure.

femeile tale îţi vor da şampanie

sau whisky să bei de pe sânii lor, blând,

ameţindu-te cu parfumuri afrodisiace,

mângâind sărutându-te, deodată şi pe rând.

curând vei deveni fragil ca un ciob de cristal

şi toate din jur ţi s-or părea fragile,

cu degete înstrăinate pipăind

pleoapele celor două copile,

care te iau de subsuori atente cu

rănile noastre nucleare

şi împreună plutiţi, ele, tu,

către acele paradisuri barbare!…

 

                                                       (1989)

Învingătorul

 

 

Învingătorul

 

 

să nu guşti niciodată din ciorchinii speranţei să nu miroşi florile carnivore oferite de prieteni să nu te laşi strivit în îmbrăţişarea tandră a plăcerii nici prins în vitralii să nu plângi să nu râzi să-ţi ascunzi permanent sudoarea şi boala să sugrumi visele cu mâinile goale să tragi constant în centrul secundei să urăşti…!

Doar aşa îţi supravieţuieşti.

 

                                                                                                                       (Reghin, septembrie 1988)

 

 

 

Calvarul

 

 

Calvarul

 

 

traversând un câmp minat încercând

să laşi urme cât  mai adânci

pentru cei bănuiţi în spatele tău.

 

                                                                       (Reghin, septembrie 1988)

 

 

 

Execuţia

 

 

Execuţia

 

 

Despărţirea intră în celulă

îmi ia mâna fixându-mi privirile

mă îmbrăţişează de teamă să nu izbucnesc în plâns

şi în timp ce îi muşc umărul îmi mângâie gâtul

(ciudat – are degetele reci şi subţiri ca tine

iubito) asigurându-mă că totul va fi bine totul

este pregătit cum se cere: butucul

destul de înalt tăişul perfect

şi o mulţime de gură-cască

aşteptând febrili săritura în coş…

 

ar trebui să-i mulţumesc politicos deschid ochii

dar nu eşti decât tu numai tu

şi eu fumându-mi tristeţea lucid.

 

                                                                                        (Reghin, septembrie 1988)

Pe urmă…

 

 

Pe urmă…

 

 

Singurătea se va apropia de mine

şi se va lipi

ca un melc de frunza

lipsită de apărare!

 

                                                                (Reghin, septembrie 1988)